Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate
istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă
din zorii evului mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi oameni de cultură. În epoca
modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice, originea latină a
poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi
oamenii de cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care
susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de
unde au emigrat  apoi la nordul Dunării.
În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat
faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-
dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste acest lucru. Românii, atât
cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele
străine vlahi sau valahi  (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.). 
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus
argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat
ştiinţific originea romană a poporului român şi păstrarea tradiţiei culturale romane în
civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele dace şi slave
în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului
român. Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus
Valachorum, scris în 1791 de intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale
la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.
Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:
 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-
romană existente până azi în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o
continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până în evul mediu.
 Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României,
au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau
cu agricultura, este foarte clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi
decât cea daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au
descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă
dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii
cucerite de romani.
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată
că poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX),
caracterul latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.

Apariţia ei a fost favorizată de climatul politic existent în Transilvania (deși majoritari în
această provincie, românii erau consideraţi toleraţi, iar naţiunile privilegiate-maghiarii, sașii
şi secuii-au căutat să conteste în mod eronat originea şi vechimea românilor).
Ideile sale principale sunt:
– dacii ar fi fost distruşi ca popor în urma războaielor cu romanii;
– vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai din cauza acestei exterminări;
– dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani;
– toţi locuitorii au părăsit Dacia în timpul împăratului Aurelian:
– poporul român şi limba română s-ar fi format la sud de Dunăre (argumente: lipsa
elementelor germanice în limba română; existenţa unor elemente lexicale comune în
limbile albaneză şi română; asemănarea dialectelor dacoromân şi macedoromân; influenţa
slavă resimţită de locuitorii de la nord de Dunăre);
– românii ar fi un popor de păstori nomazi;
– nu ar exista izvoare istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre,
anterior sec. al XIII-lea;
Teoria a fost cu succes combătută de lucrările istoricilor români B. Petriceicu-Hasdeu şi
A.D.Xenopol.
Astfel, contraargumentele istoricului roman A.D.Xenopol au fost prezentate în lucrarea
„Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană” (1884):
– continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice
de prezenta unor soldati daci în armata romană, de păstrarea unor toponime locale;
– etapa de romanizare la care se referă Roesler este doar cea oficială;
– continuitatea daco-romană este demonstrată prin dovezi arheologice,
numismatice, lingvistice;
– slavii sunt cei care îi separă, în sec. al VII-lea, pe românii de la nord de cei de la sud de
Dunăre;
– există izvoare istorice care atestă prezenţa românilor la nord de Dunăre încă din sec. al
IX-lea;